Tuturor ne place sa ne jucam cu focul. Majoritatea vrem imposibilul. De ce?! Ne place adrenalina. Ne place sa o simtim in fiecare particica a corpului nostru. Ne place sa traim in suspans, sa nu stim ce se va întampla mai departe, chiar daca uneori ne-am dori sa vedem viitorul, sa stim ce ne asteapta pe drumul catre abis.
Adrenalina. Este un sentiment la care eu apelez de multe ori. Ador sa simt acel nod in stomac, sa ma tem pentru momentele urmatoare. Mi-ar place sa traiesc, pentru ceva timp, in pericol. Sa simt cu adevarat pericolul. Sa simt adrenalina care imi curge prin vene. Sa o simt si sa imi placa.
Suspansul. Ca si adrenalina, este sentimentul usor placut de mine. Si, la fel, mi-as dori sa traiesc pentru o saptamana, doua, in suspans. Dar un suspans, in care sa se ascunda o decizie prin care sa mi se decida viitorul. Iar unul ma asteapta la anul. Anul in care voi da examenul de admitere la liceu. Chiar daca inca nu sunt hotarata in ce liceu vreau, stiu ca trebuie sa fie unul bun, care ma va îndruma catre o lume...altfel.
JOCUL. Amandoua, si adrenalina, si suspansul, fac parte dintr-un joc: Jocul cu Focul. Da, noi, adolescenti, ne jucam mult cu focul. Ne jucam cu el, facem greseli, nu vrem sa recunoastem, dar totusi incercam sa nu le mai repetam. Dar, fiecare are gramul lui de vointa. Vointa de a nu mai repeta acea greseala.
Viata ne trimite în fel de fel de locuri, suntem surprinsi, dar ne si temem de ce ne va astepta.
